sâmbătă, 13 mai 2017

Kazahstan - statul din inima lumii cu probleme... etnice de circulație

Cu cei peste 2,7 milioane kmp, această țară central asiatică, este cea mai mare  dintre cele desprinse din fosta URSS, fiind considerată totodată cea mai întinsă țară din lume fără ieșire la Oceanul Planetar.

Kazahstanul are o poziție privilegiată din punct de vedere geografic și geopolitic, aflându-se în mijlocul Eurasiei sau chiar în inima lumii de azi, cu peste 5% din teritoriu inclus în Europa, și având granițe foarte lungi cu Federația Rusă în nord și nord-est, China în est, Uzbekistan, Turkmenistan și Kîrgîzstan în sud.
Cu  o diversitate etnică extraordinară, determinată de factorul politic, și anume de deportările și mișcările masive de populație din timpul prigoanei staliniste, Kazahstanul a reușit abia după anul 2000 să aibă peste 50% din populație de origine kazahă, pe fondul plecărilor masive ale rușilor, germanilor( deportați aici din Republica Volga), ucrainenilor, belarușilor sau tătarilor( deportați aici din Crimeea) ori ale meșcheților cauzazieni.
Spre deosebire de celelalte tări central asiatice, foste sovietice, Kazahstanul nu a trecut prin foarte mari frământări politice, sociale, etnice sau războaie civile  ca Uzbekistanul sau Tadjikistanul, pentru că are la conducere din anii ’90 un clan puternic ancorat în politica internă, condus de Nursultan Nazarbaiev, de curând declarat președinte pe viață și pentru că are resurse uriașe de petrol, gaze și minereuri care asigură venituri substanțiale elitei conducătoare și permit ținerea într-o stare de dependență a populației sărace.

Conducerea autoritară, dictatorială, este de altfel, o caracteristică a tuturor regimurilor din fostele republici sovietice din Asia Centrală, ceea ce a asigurat în anii din urmă o relativă stabilitate politică, economică și socială, pe fondul închegării unei identități naționale, lucru greu de obținut, având în vedere mentalitățile de clan și organizarea tribală a societății rurale.


Vulnerabilitățile Kazahastanului, vin de la statutul țării de exportator de materii prime, dependența de companiile rusești și de rețele lor de distribuție, coeziunea etnică precară, lipsa infrastructurii pe suprafețe mari, practic nelocuite, din stepele nordice sau estice, relația de graniță tensionată cu China, din cauza insurgenței uigure din provincia chineză Xianjiang sau Turkestanul de Estregimul autoritarist și nereformarea și democratizarea societății kazahe și împlicit a instituțiilor.

marți, 2 mai 2017

Conflictul din Tibet și anexarea acestuia- tabloul, pe scurt

În aprilie 1952, delegația de tibetani trimisă la Beijing, este forțată să semneze un acord în 17 puncte, care consfințea anexarea acestei regiuni de 3,8 milioane kmp( din 9,6 milioane kmp, totalul Chinei).
Tibetul deține doar 0,46% din populația Chinei și se numesște din punct de vedere administrativ Xizang sau Regiunea Autonomă Tibet.

Ocuparea Tibetului de către Armata Populară de Eliberare în 1950, aduce cu sine o schimbare majoră în etosul cultural al țării, obligă guvernul și pe Dalai-Lama să plece în exil, în 1959 și schimbă fundamental societatea tibetană.
Azi, tabloul ar arăta cam așa: predomină armata și cadrele ei în toate zonele administrative din Xizang( în chineză ,,Țara comorilor din apus”), mii de prizonieri în închisori și lagăre de muncă în urma revoluției culturale din timpul lui Mao, represalii sângeroase în anii 1980, atacuri și boicoturi constante împotriva lui Dalai –Lama și a guvernelor care îl susțin pe acesta, tibetanii care nu stăpânesc limba chineză sunt marginalizați, refuzul oricărui dialog despre posibila independență a Tibetului.

Autismul politic al Chinei devine mai acut, odată cu revoltele din Piața din Tienanmen dublate în 1989 și de primirea de către Dalai-Lama a premiului Nobel pentru pace( care conduce un guvern din exil în India și carismatic cum este, a adunat în jurul lui toată rezistența anti chineză), mai ales că un alt mare dizident politic chinez, Liu Xiaobo, primește același premiu în 2010.

Autoritățile chineze continuă persecuțiile și expulzările în rândul călugărilor și călugărițelor tibetane pe care îi acuză permanent de colaboraționism, ceea ce îi privează pe tibetani de orice posibilitate de a-și păstra propria credință și cultură, cei 50 de ani de dominație chineză au făcut ca zeci de mii de nativi să aleagă calea exilului în India, Nepal sau în Occident.