miercuri, 19 aprilie 2017

Insurgența uygură din estul Chinei- o problemă ținută la secret

Regiunea cu alb/ sursa:http://hillfighter.deviantart.com
Djungaria/ Xinjiang/ Turkestanul de Est reprezintă o regiune foarte întinsă unde este activ un conflict etnic în partea de nord-est a Chinei. 
Provincia chineză are dimensiunile Iranului, și este locuită de uyguri, kazachi, uzbeci, hui, han, tibetani, mongoli sau tadjici, aflată pe marele Drum al Mătăsii și la capătul de vest al Marelui Zid.

Dominată de munții Tian Shan și Altai, cuprinzând în mijloc depresiunile Tarim și Djungaria, această regiune deșertică, este cunoscută pentru insurgența islamistă a uygurilor, care luptă pentru declararea unui stat numit Turkestanul de Est.
Uygurii se disting prin descendența turcică, fiind  parte a acestui mare popor central asiatic, sub aspect cultural și etno-lingvistic.

Mișcarea pentru independența Turkestanului de Est luptă cu guvernul chinez, prin atacuri teroriste în diferite orașe și în capitala regiunii Urümqi. Rebelii uyguri sunt vânați și sunt condamnați la moarte în China, după o judecată sumară, acest lucru ducând la radicalizarea discursului și acțiunilor acestora, care se revendică tot mai mult de la cercurile islamiste jihadiste.

Istoria conflictelor este lungă, și capătă consistență odată cu implicarea URSS în conflict, la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, insurgența uygură fiind susținută și alimentată cu arme, să lupte împotriva unei Chine comuniste, aliate sovieticilor, cel puțin  la nivel oficial/declarativ.

Alimentarea cu logistică și arme  a insurgenței uygure, a făcut parte din seria de conflicte pe care cele două mari puteri le-au avut pe toată perioada comunistă comună. 
În sudul acestei regiuni se află un teritoriu disputant de China, care și-a revendicat și înglobat partea de zonă sub numele de Aksai Chin, în timp ce India și Pakistan, nu au reușit să ajungă la un acord pentru partea lor de teritoriu numit Jammu Kashmir.

luni, 3 aprilie 2017

Criza refugiaților- multe date, puține înțelesuri

sursa: stiri.tvr.ro
Mai mult de 65 de milioane de refugiați sunt  răspândiți în toată lumea, și , din păcate, jumătate din aceștia sunt copii. 
Atunci când liderii globali s-au întâlnit la New York, în septembrie 2016, pe această problem, au stabilit că își vor dubla eforturile ca această criză globală să se reducă substanțial.

Tot atunci s-a stabilit ca anual cel puțin 10% dintre acști refugiați să fie relocați, în diverse țări, pe principii mult mai echitabile decât înainte, când concentrarea era doar pe unele state.
Conform datelor puse la dispoziție atunci de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați, cei mai mulți din cei 65 de milioane de refugiați, provin din țări devastate de conflicte și cu războaie civile în desfășurare, cum sunt Siria, Afganistan, Irak, Somalia, Yemen și Eritreea, iar aici nu sunt socotiți cei peste 5 milioane de refugiați palestinieni răspândiți prin statele din Orientul Mijlociu. Costul pentru generațiile viitoare este copleșitor, dacă socotim că jumătate sunt copii needucați, nevaccinați și ușor de manipulat emoțional.

Statele care sunt primele baze de refugiu pentru cei plecați din calea războaielor, sunt Pakistanul cu tabere pentru afgani, Turcia, Liban și Iordania cu tabere pentru sirieni, Republica Democrată Congo plus Kenya, pentru somalezi, sudanezi și rwandezi. Aceste țări, sufocate de valurile de refugiați, nu reușesc să facă față acestui uriaș aflux, cu tot ajutorul intern și extern pus la dispoziție, și reclamă pe bună dreptate o politică de asumare a refugiaților la nivel global.
Situația refugiaților din sudul Europei care traversează Marea Mediterană în bărci nesigure și extrem de aglomerate, este gravă și a generat tensiuni în Grecia, Italia, Cipru, Franța și Spania. Frontex, poliția de frontieră europeană din sudul continentului, a fost răspunsul Europei la această criză. Dublarea forțelor de patrulare prin participarea tuturor țărilor europene cu pază de coastă, a atenuat puțin din acest aflux, dar nu a rezolvat nici pe departe problema.


Singura care și-a asumat cu adevărat primirea refugiaților a fost Germania, cu costuri economice interne, și politice uriașe pentru țară dar și pentru Angela Merkel. Restul țărilor europene au procedat la ridicarea de garduri, izolându-se prin ignorarea celorlalți, iar problema împărțirii refugiaților din Europa în mod echitabil a început dar foarte timid și cu opoziții vehemente din partea Ungariei, Poloniei, Cehiei și a Slovaciei adică a țărilor care formează grupul de la Vișegrad.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

After Brexit- câteva păreri


sursa:europarl.ro
Pentru Uniunea Europeană momentul votului britanicilor pentru ieșirea din construcția europeană, nu putea cădea mai prost. 
Contextul era și este încă unul destabilizator din multe puncte de vedere: politica agresivă a Rusiei și imixtiunile acesteia în campaniile electorale din unele importante țări europene, catastrofa umanitară din Africa de Nord și Orientul Mijlociu sau atacurile teroriste din orașele și capitalele Europei, peste care se suprapun autoritarismul dictatorial  și derivele din Turcia lui Erdogan și criza refugiaților.

Având în vedere preocupările pentru unitatea UE, și Bruxelles-ul și Londra au tot interesul ca această ieșire să nu producă mai multe pagube economice colaterale decât ce se prognozează. 
Liderii UE trebuie să mențină  stabilitatea politică și să armonizeze punctele de vedere destul de diferite venite dinspre Budapesta sau Paris, cu privire la naționalismul unor lideri din aceste state, în timp ce liderii britanici, încearcă să dea semnale în interior dar și către partenerii comerciali externi, că ieșirea se va face calm, în trepte și pe baza unor acorduri care să nu afecteze economia regatului.

Londra pledează în continuare pentru un NATO puternic, pentru continuarea sancțiunilor la adresa Rusiei, lucruri care se întâmplau și în perioada de dinainte de Brexit, și pune în discuție o nouă rundă de negocieri cu Moscova în privința conflictului din estul Ucrainei propunând chiar soluții cu privire la criza refugiaților din Europa. 
Acest lucru arată preocuparea Londrei pentru păstrarea unei legături strânse cu toate instituțiile europene și pentru păstrarea locului important în structurile NATO.

Liderii UE nu par totuși  capabili să găsească soluții la problema negocierilor cu autoritățile britanice deși se declară dispuși la negocieri dure. Blocul comunitar are de făcut față la numeroase provocări interne, mai ales că urmează alegeri importante în Germania și Franța, dar și provocări externe, legate de ascensiunea discursului anti Europa al liderului turc Erdogan, de problema celor peste 2 milioane de refugiați pe care Turcia îi are cazați pe teritoriul său și care constituie un element de șantaj la adresa Bruxelles-ului. 
Mecanismele greoaie din interiorul UE și imobilismului instituțiilor europene, duc la imposibilitatea luării unor decizii rapide, în momente hotărâtoare, iar acest lucru împreună cu numeroase legi impuse de la centru, au accentuat dorința britanicilor de a ieși de sub tutela europeană. Asta în cazul în care cei 2-3% dintre englezi care au înclinat balanța chiar și-au pus așa problema. Mă îndoiesc insă că au avut această capacitate de analiză și de sinteză( și mă refer strict la procentul de mai sus!).


Mai nou, după semnarea de către regină a actului care consfințește Brexit-ul( și după momentul invocării art.50, de la Bruxelles), au apărut cereri de reluare a referendum-ului de separare a Scoției de Regatul Unit, act care a ținut cu sufletul gură o întreagă Europă în 2014, așa că și Londra se confrunță cu provocări uriașe. Provocări pe care le va aduce 2017 și anii următori în contextul alegerilor căștigate de Donald Trump în SUA, despre care se știe că a susținut campania de ieșire din UE a Marii Britanii.