marți, 28 martie 2017

Zimbabwe- moșia lui Robert Mugabe

bancnota de 100 de trilioane
Zimbabwe este un stat situat în zona centrală a sudului Africii, fără ieșire la mare, aflat între Mozambic, la nord și est, Africa de Sud la sud, Botswana și Zambia pe rama vestică. Numită o perioadă Rhodesia de Sud, după numele englezului Rhodes care a explorat zona în 1891,  această țară are o structură etnică foarte omogenă, negrii bantu deținând 98% din populație.
Cu toate acestea, cei aproape 2% populație albă au condus țara o bună perioadă de timp. În 1965 primul ministru Jan  Douglas Smith, declară Rhodesia independentă, și ruperea monstrului politic postcolonial britanic numit Federația Rhodesiei și Nyassalandului( azi, Zambia, Zimbabwe și Malawi).
Minoritatea albă, proprietară de terenuri și fabrici, beneficiază de suportul necondiționat al Africii de Sud, ambele promovând politica de apartheid, asta în ciuda sancțiunilor economice internaționale( ONU, OUA), inclusiv ale Marii Britanii.
Anii ’70 sunt marcați de politica din ce în ce mai rigidă, absurdă și segregaționistă a guvernului de la Harare, ceea ce accentuează lupta pentru eliberare a negrilor, antagonizează puternic societatea și înmulțesc atacurile gherilelor antiaparthaid. În 1979 Marea Britanie preia pentru scurt timp controlul asupra țării, impune încheierea unui acord între minoritatea albă care deține pârghiile economice și majoritatea negroidă, care prevedea organizarea primelor alegeri libere și dobândirea deplinei suveranități.
Două mișcări rebele provenite din etnii diferite participă la negocieri, ZANU ( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe) condusă de Robert Mugabe și sprijinită militar și financiar de China comunistă și ZAPU( Uniunea Poporului African din Zimbabwe), condusă de Joshua Nkomo, sprijinită de URSS. Prima acționa în Zimbabwe prin incursiuni de la bazele militare din Zambia, cea de- a doua acționa din Mozambicul vecin. Forțe armate ale Commonwealth-ului sunt trimise în țară, ca trupe de menținere a păcii, pentru a supraveghea încetarea războiului civil care dura de 14 ani, și care făcuse  zeci de mii de victime.
Alegerile din 1980 sunt câștigate de ZANU, iar liderul acestei formațiuni Robert Mugabe, devine prim–ministru. Conducerea din ce în ce mai autoritară, linia marxist –leninist-maoistă, luată de partidul de la putere, fac ca în 1987 să intervină o modificare constituțională, Zimbabwe devenind republică prezidențială. Astfel că fostul prim-ministru devine și președinte cu puteri absolute, reușind înclusiv absorbția fostului inamic politic, ZAPU, rezultatul fiind apariția unui partid unic numit acum ZANU-FP( Uniunea Națională Africană din Zimbabwe- Frontul Patriotic).
Ales și reales la fiecare 6 ani de către un parlament obedient, Robert Mugabe, menține sistemul autoritar de conducere a țării, dar în 1995 economia dă semne de stagnare și de criză, în 1998-2000 președintele aplică o nouă reformă agrară, prin care preia pământurile a peste 5000 de ferme deținute de albi, și le oferă micilor fermieri locali negri. Persecuțiile la care sunt supuși membri minorității albe, generează un val de migrație către Europa și către Africa de Sud. Un alt efect al naționalizării pământurilor este ieșirea țării din uniunea politică și economică a fostelor colonii britanice, numită Commonwealth.
Situația din  țară se deteriorează de la an la an, tensiunile sociale sunt în creștere, alimentate și de o decizie de distrugere a mahalalelor din apropierea marilor orașe și a capitalei, numită Operațiunea Murambatsvina, infectarea cu HIV a unui procent mare de populație, epidemiile de holeră și inflația uriașă din ultimii ani( a renunțat la monedă folosid monede din Africa de Sud și Botswana), distrug practic o țară cu o industrie diversă( a doua ca putere și complexitate după cea din Africa de Sud), o agricultură dezvoltată și intensivă, un mediu favorabil și o natură și o climă deosebită.

Dictatorul Mugabe, conduce în continuare o țară aflată în colaps, toate alegerile( ultimele în 2013) fiind considerate de observatorii internaționali ca fiind rezultatul unor presiuni și condiționări uriașe, la adresa populației și a firavei opoziții grupate în Mișcarea pentru o Schimbare Democratică- Tsvangirai( MDC-T).

miercuri, 1 martie 2017

Kosovo un stat care trăiește din orgolii etno-religioase

Un stat tânăr, apărut în 2008, în urma conflictului sârbo-kosovar, situat între Serbia la nord, Muntenegru și Albania la vest și Macedonia la sud.
În 1389, în zona Kosovopolje din sudul fostei Iugoslavii, are loc o bătălie foarte importantă între armatele sârbe și cele otomane, bătălie din care sârbii ies înfrânți și care pecetluiește soarta acestei țări pentru următorii aproximativ cinci sute de ani. 
Este transformată în provincie a Imperiului Otoman, câțiva ani mai târziu.
Azi, în zona de sud a fostei Iugoslavii, după ani de lupte și atentate teroriste se naște un nou stat, în care populația de origine albaneză deține un procent de 90%, iar sârbii doar 10 %.

Bătălia de la Kosovopolje reprezintă momentul în care turcii încep să impună religia musulmană locuitorilor sârbi sau albanezi, cei mai mulți dintre albanezi acceptă această nouă religie, ceea ce le conferă un alt statut în fața stăpânirii otomane, în timp ce sârbii nu renunță la religia ortodoxă (asta include și o latură religioasă a conflictului, pe lângă cea etnică).
Aceste elemente creează cadrul unor acțiuni de separare pe criterii etnice și religioase între sârbii care, deși erau în minoritate în această zonă, ei conduceau practic Iugoslavia de atunci.
După 1990 când statul iugoslav se destramă, în Kosovo apar mișcări de protest și grupări teroriste, care cer eliberarea kosovarilor de sub dominația sârbă, cea mai cunoscută este UCK- Armata de Eliberare din Kosovo, care inițiază lupte împotriva armatei sârbe, soldate cu mii de morți (inclusiv gropi comune și epurare etnică, din ambele părți) și cu peste 700 000 de refugiați kosovari (în special, în Albania și în Macedonia vecină), în aprilie 1999.
După retragerea sau mai bine zis, îndepărtarea de la putere a lui Slobodan Miloșevici și apoi după moartea acestuia, se creează condițiile pentru ca această republică autonomă din sudul Serbiei să-și declare independența în februarie 2008(multe state au recunoscut independența țării, la cererea SUA, dar nu și România, Spania, Slovacia sau Cipru- țări cu probleme etnice recunoscute).
Forțele ONU rămân în dispozitiv, numindu-se în continuare KFOR (Kosovo Force), forțe care numără și soldați și jandarmi români.
Iată cum visul naționaliștilor sârbi de a crea o mare Serbie, care să includă enclavele sârbești din Bosnia, Croația sau Macedonia, este destrămat, în așa măsură încât teritoriul sârbesc este ciopârțit azi și redus la o suprafață nesemnificativă în raport cu aspirațiile lor naționaliste.
Ambițiile politice și naționaliste ale lui Slobodan Miloșevici și ale altor politicieni sârbi, lipsa de viziune politică, implicarea Rusiei care a găsit aici teren fertil pentru acțiuni anti occidentale, administrarea haotică a tensiunilor etnice, au înjumătățit practic teritoriul Serbiei.

Azi, Kosovo este cea mai săracă țară din Europa, instituțiile democratice sunt încă în curs de înființare și de consolidare, tensiunile etnice amenință permanent statbilitatea tării, iar dependența de ajutorul financiar extern se perpetuează și fac din Kosovo un stat artificial, un stat asistat, care trăiește din orgolii etnice și religioase.